Nu ştiu alţii cum sunt dar eu depun mereu timp şi sentimente în prietenii mei. De-a lungul timpului, viaţa mi-a demonstrat că sunt de o naivitate uriaşă şi că oamenii sunt răi şi foarte interesaţi. Cu toate astea, în continuare am crezut în prietenie.

De ce ?

Pentru că obişnuiam să mă raportez la părerile prietenilor mei şi la opiniile lor, pentru că avem nevoie de oameni ca să supravieţuim, pentru că viaţa e mai frumoasă în gaşcă, pentru că unele persoane sunt alături de tine când ai nevoie cel mai mult şi mai mult, etc.

Din toate aceste motive, am permis multor persoane să-şi facă loc în viaţa mea: timp petrecut împreună, vacanţe, amintiri cu duiumul, momente triste din vieţile noastre, mii de ore vorbite la telefon, zeci de mii de ore de dezbateri şi planuri de viitor şi multe multe multe altele.

Însă vine o vreme când atunci când te aştepţi mai puţin, primeşti o lovitură sub centură astfel încât multă vreme să nu te ridici. Şi în timpul în care aştepţi ca durerea să treacă, diferite scene ţi se derulează în minte, ca un film, şi apar tot felul de semne care îţi spun că prietenia nu era bidirecţională, ci unidirecţională.

Şi atunci intervine furia pe propria-ţi persoană că n-ai ştiut să îţi alegi oamenii de lângă tine. Eu acum trec printr-un astfel de moment.

Sunt furioasă că sunt naivă şi credulă. Şi că investesc o grămadă de timp şi de sentimente în prieteniile mele ca la final lucrurile să ia o întorsătură groaznică.

Sunt furioasă că nici după atâta timp nu ştiu să fiu mai selectivă.

Sunt furioasă că deşi ştiu să citesc oamenii şi văd toate semnele non-verbale, le ignor, pentru că le mai dau o şansă.

Sunt furioasă pentru că fiecare prietenie care se termină nu îmi lasă un gust suficient de amar astfel încât să nu mă mai apropii prea curând de alte persoane.

Sunt furioasă că sufăr de sociabilitate. Aş vrea să învăţ să fiu antisocială.