Pentru mine, trenul are o semnificatie aparte. Este mijlocul de transport care m-a dus douazeci de ani spre cel mai fericit loc al copilariei mele: orasul mic, de munte, unde locuiesc bunicii mei.

La inceput, veneau bunicii sa ma ia din Braila. Asta s-a intamplat pana in clasa a sasea, cand am decis ca sunt suficient de mare sa circul singura.

Si pentru ca scriu acest blog post din tren, voi rememora cateva aventuri din calatoriile mele. Asadar, povesti.

Printre primele mele amintiri se numara calatoria de la bunici la Braila. Circulam cu un accelerat care pleca la ora 15.00 din Gara Salina, caci acolo ma imbarcam, si ajungeam la ora 20.00 in Gara Braila, unde mama, cateodata si cu tata, ne asteptau. Tin minte ca din acea calatorie am ramas cu cele mai frumoase imagini de apus. Am calatorit suficient de mult pana la aceasta varsta, dar niciodata nu am mai vazut acele nuante de rosu nicaieri in lume.

Daca calatoream cu bunicul meu, calatoria era o placere. Intotdeauna aveam discutia despre faptul ca fratele meu stia toate denumirile statiilor CFR de pe ruta Salina-Braila. Si eu le invatasem intre timp, insa nu-mi placea s-o recunosc. Parca ii vad chipul bunicului ridat puternic care se mira ca nu stiu raspunsul la intrebarea ” ce statie urmeaza”. Cel mai mult imi placea calatoria de la Adjud la Salina. Bunicul, prin prisma meseriei sale, a cunoscut foarte multe persoane din toate catunele, satele si comunele de pe raza judetului Bacau. Intodeauna imi povestea de cate cineva cand treceam printr-o gara si eram fascinata. Insa in top preferinte ale mele, era povestea localitatii Caiuti, unde bunicii au locuit o perioada, la inceputul casniciei lor.

Numele provine de la “cai iuti”, si este satul de unde Stefan cel Mare a luat cei mai iuti cai pentru el si ostenii lui. Ca sa le multumeasca satenilor pentru amabilitatea lor, le-a ridicat acea frumoasa biserica, unde si astazi altarul s-a pastrat de pe vremea domnitorului. Nu stiu de ce imi placea povestea asta, dar stiu ca tot timpul o solicitam si o ascultam cu placere.

Spre deosebire de bunicul meu, care nu facea conversatie mai deloc in tren cu necunoscuti, bunica era o adevarata maestra de dezbateri si discutii. Pentru cei care ma cunosc personal, de aici mi se trage si debitul verbal si sociabilitatea. Bunica m-a inspirat si m-a calauzit in aceasta uimitoare lume a conversatiilor cu strainii. Cu o curiozitate aproape jurnalistica, bunica le cerea necunoscutilor o multime de informatii. Cel mai amuzant mi se parea cand tot despicand firul in patru, bunica descoperea cunoscuti printre prietenii sau rudelor celor care se intampla sa nimereasca in compartiment sau in vagon cu noi.

Insa cel mai mult in placea sa calatoresc cu bunica si sa fim doar noi doua, lucru care s-a intamplat cand circulam la clasa I datorita unei legi prin care bunica beneficia de aceasta facilitate. Cand eram doar noi doua, povestile deveneau foarte personale. Bunica imi povestea de tineretea ei si de cum l-a cunoscut pe bunicul. O poveste frumoasa pe care sper ca o voi scrie vreodata. Amuzant este ca bunicul are o alta varianta, foarte aproape de a bunicii. Apoi bunicii ii facea placere sa-mi povesteasca din calatoriile prin tara, cu parintii si fratele meu, precum si bucuria pe care o simtea ca eu nu eram la fel de bolnavicioasa ca el.

Tot din seria primelor calatorii cu trenul, imi amintesc ca veneam cu fratele meu de la bunici, intr-o calduroasa vara si aveam in geanta si caise din gradina bunicilor. Erau atat de coapte si de zemoase, insa erau rezervate traditionalului gem de caise, preferatul lui. Ca sa ma opreasca din infulecat caise, a facut o gluma oribila, spunandu-mi ca … Mananc specialitati: caise cu carne. De ce ? Pentru ca toate caisele aveau viermi. M-a potolit instant.

Din seria amintirilor timpurii, imi amintesc tabara din clasa a V-a de la Arieseni. Acceleratul care ne-a dus pana acolo trecea si prin orasul bunicilor mei, iar drumul pana acolo il stiam pe de rost. A fost un adevarat spectacol in tren sa le prezint cunostintele mele geografico-feroviare colegilor mei de clasa. Cred ca acela a fost primul meu moment de public speaking, iar audienta era in extaz. Dupa ce le-am spus povestea cu Caiuti, profesoara de istorie confirmandu-mi veridicitatea informatiei, m-am simtit extraordinar.

Calatorind cu trenul pe aceeasi ruta de cel putin 6-7 ori pe an, inevitabil prindeam toate anotimpurile. Stiam ca, de exemplu, acceleratul Galati-Timisoara care ma ducea la bunici n-o sa se incalzeasca iarna pana la Tecuci, cand se schimba locomotiva. Asta insemna o calatorie de aproximativ o ora in frig, lucru pe care cel putin bunicul il considera strigator la cer.

Imi placeau foarte mult si biletele de tren si consideram o responsabilitate enorma sa ai grija de ele. Cand calatoream cu bunicul, el le tinea in buzunarul de la piept al sacolului. Mi se parea atat de elegant sa le scoata de acolo si sa le ofere controlorului. Unii dintre ei cunosteau istorie si il intrebau pe bunicul in ce regiment a luptat si unde a fost prizonier de razboi. Ma simteam atat de mandra de el in acele momente. Cu bunica insa era alta treaba: ea tot timpul umbla cu niste genti imense (cred ca si aici am mostenit-o) cu absolut orice in ele. Intotdeauna controlorul astepta ca bunica sa caute in papornita biletele si tot timpul ma intrebam cum de bunicul nu i-a spus unde isi tine el biletul.

Imi mai amintesc prima mea calatorie cu trenul la bunici, singura. De obicei, ma duceam singura si ma intorceam cu unul dintre ei pentru ca la intoarcere trebuia sa calatoresc noaptea si putea deveni periculos. Cum ziceam, in prima mea calatorie singura eram foarte mandra sa intind carnetul de note si asteptam sa fiu intrebata ce clasa sunt si cat de curajoasa sunt ca circul singura 200 km. Cand mi-am ales locul in vagon si m-am asezat pe canapeaua din vinilinul acela oribil, am cazut cu tot cu ea. M-am speriat atat de tare incat mi-au dat lacrimile. Apoi mi-am revenit in fire, am impins canapeaua la loc si am asteptat, cuminte, vreun calator sa se aseze langa mine. Am avut noroc insa de un controlor, despre care am aflat ca e ruda cu sotul surorii bunicii mele. Se pare ca bunica mi-a fost profesor bun la descusut oameni.

De la gara din orasul bunicilor mei pana la ei acasa faceam cam 15 minute de mers pe jos. Trenul ajungea la 9.20 in gara, si daca partner de drum era bunicul, la 9.45 o sunam pe mama la serviciu sa o anunt ca am sosit. Daca veneam cu bunica, lucrurile incetineau grozav. In primul rand, drumul spre casa trece pe langa piata, unde bunica, care si acum mai vinde flori pe scarile pietii, trebuia sa faca popas, sa vada ce s-a mai vandut si ce mai e pe la piata. In cele mai norocoase zile, nu ne intalneam cu nimeni pana la piata, insa acolo bunica statea pe putin jumatate de ora la povesti. Ma enerva groaznic, pentru ca eu vroiam sa ajung cat mai repede acasa sa-l vad pe bunicul, care in sezonul cald ma astepta pe un scaunel mic pe prispa casei. Iarna, ma astepta in bucatarie, mereu pe acelasi scaun, langa soba, ascultand radioul. Cand deschideam usa si il vedeam, fata i se lumina, si chiar nu am darul exagerarii. Cand treceam coltul ultimei case si il vedeam asteptandu-ma pe scaunel, un zambet larg mi se intiparea pe fata. Bunicii au fost coordonatele fericirii mele in forma cea mai pura si mai sincera si inca sunt.

De cativa ani am experimentat si trenurile internationale. Mi se par reci, cu oameni tristi si foarte ocupati. Rar am gasit un partener de discutii pe o ruta intre doua orase europene. Am povesti interesante din Londra si Bruxelles in ceea ce priveste calatoria cu trenul. Nici Amsterdamul nu-i chiar de lepadat.

Despre alte povesti din viata mea, poate, intr-un alt blog post. Acum am ajuns la destinatie.

Si pentru ca de obicei inchei postarile cu “Bucurestiul m-a facut si astazi sa zambesc”, vreau sa va spun ca linistea de dimineata care era in capitala a contrastat extraordinar cu murmurul si zarva Garii de Nord. Un spectacol interesant de analizat, daca nu as fi fost, ca de obicei, in intarziere.

20120708-145316.jpg

20120708-145328.jpg

20120708-145335.jpg

20120708-145341.jpg