Dacă ai putea să vorbești cu parcul tău preferat, ce i-ai spune ? Mi-a venit această idee stând la birou, cu o durere de cap îngrozitoare, uitându-mă la ceas. L-am rugat, pe el, pe parcul Cișmigiu, să-mi păstreze un loc la umbră lângă toneta de înghețată și foarte aproape de locul de joacă al copiilor. Mergând spre Cișmigiu, m-am gândit ce înseamnă el pentru mine. Așa că am creat o conversație. Eu sunt expeditorul, el, destinatarul. Dialogul este fictiv, trăirile sunt autentice.

Dragă Cișmigiu,

Te rog frumos să mă ierți. Sunt atât de egoistă încât vin să te vizitez numai când gândurile îmi scapă de sub control. Sau când sufăr din dragoste. Sau când sunt cu moralul la pământ. Mai ales atunci când vin năvală acele amintiri. Când mă simt singură. Când nu sunt fericită. Când nimic nu mă mai face să zâmbesc. Iartă-mi, te rog, egoismul.

Mulțumesc,

Eu.

Dragă Cișmigiu,

Eu cred că ai putea scrie cele mai frumoase povești de dragoste din lume. Unde să mă așez ca să mi le spui ? Am timp suficient să te ascult și pot lua notițe în agenda mea cea nouă. Când crezi că putem avea o șuetă ?

Mulțumesc,

Eu.

Dragă Cișmigiu,

Noi ne-am cunoscut când eram clasa a-VII-a. La Brăila, nu mergeam niciodată în parc. Nu-i găseam frumusețea, însă tu m-ai fermecat. Am revenit la tine în fiecare escapadă la București, atât de mult îmi plăceai. Și apoi, m-am mutat lângă tine, șase luni de zile. Și mi-ai aflat toate secretele pentru că ne vedeam zilnic. Și te-am iubit și mai mult și am suferit când a trebuit să te părăsesc. Și nu te-am înșelat niciodată. Cel puțin, nu cu un alt parc românesc.

Dar tu ?

Mulțumesc,

Eu.

Dragă Cișmigiu,

Am o mare curiozitate: liceenii care au norocul de a te vedea în fiecare zi chiulesc pentru că văd liceul în stil bacovian ? Crezi că îmi poți răspunde ?

Mulțumesc,

Eu.

Dragă Cișmigiu,

Acum am realizat că de-a lungul timpului, ți-am prezentat diferiți băieți pentru care aveam mixed feelings. Tu n-ai dat niciun semn că vreunul ar fi acela. Să îi aduc în continuare la tine ?

Aștept răspuns.

Mulțumesc,

Eu.

Dragă Cișmigiu,

Obișnuiam să vin să citesc câte ceva la tine în grădini. Astăzi când am venit era atât de multă lume și atâta zarvă, încât n-am putut termina nici măcar o frază. Ești încă supărat pe mine pentru că nu vin mai des ? Zgomotul mă obosește. Am îmbătrânit. Nu mai suport aglomerația. Probabil pentru că este un haos general între gândurile mele, care efectiv țipă unele la altele. Nici tu nu le-ai putut calma așa cum o făceai de obicei. Cum să fac să le fac să vorbească pe rând măcar ? Sau mai bine, unde mă ascund de mulțimea care te-a asaltat, efectiv, astăzi ? Spune-mi un loc secret unde putem fi doar noi. Și gândurile mele, ca să facem militărie cu ele.

Mulțumesc,

Eu.

Dragă Cișmigiu,

Când vin în vizită și sunt singură, îmi imaginez ce povești au oamenii care stau pe bănci. Știi prea bine că puteam scrie romane până acum. Astăzi am văzut numai cupluri triste, bătrâni care discutau politică, bunici plictisiți și părinți care repetau că n-au bani pentru înghețată. N-am putut inventa nicio poveste, nimic, atât de triste erau fețele oamenilor. Pe mine mă faci fericită – ia, te rog, din doza mea de fericire și dă-o lor. Dacă nu ajunge pentru toți oamenii din parc, transformă conținutul în zâmbete. Să fie oameni triști, împovărați de greutățile vremurilor, dar cu zâmbetul pe buze. Faci tu asta pentru mine ? Știi deja că eu am o relație cu tristețea, deci n-ar fi o problemă majoră.

Mulțumesc,

Eu.

Dragă Cișmigiu,

Ai niște porumbei extraordinar de frumoși și de blânzi. Dacă la intrare m-a surprins cât de bine se înțelegea un pechinez cu un porumbel, ceva mai târziu m-am mirat cum un băiețel de-o șchioapă a prins în mânuțele lui porumbelul și se juca cu el. Porumbei domestici în parcul Cișmigiu. Cine ar fi crezut ?

Mulțumesc,

Eu.

Dragă Cișmigiu,

Îmi programasem o sesiune de coaching într-o altă grădină de vară. Să-mi explice cineva, pe înțelesul meu, cum stau lucrurile în viață, profesional vorbind. Cum să iei decizii și cum să prioritizezi. Adică treburi serioase, de viață. Viață de adult, nu orice fel de viață. Adică acea presiune pe care o simți că trebuie să faci ceva cu viața ta. De parcă ar fi atât de ușor. Dar ce să vezi ? Știi deja. Am venit la tine, să-mi răspunzi tu la aceste întrebări. Știi că am fost deranjați de imprundența doamnei care avea o problemă cu poziționarea mea lângă locul de joacă și consilierea din partea ta nu a mai avut loc. Surprinzător, am rămăs, din nou,  fără partener de discuții despre viața mea. Cea profesională, bineînțeles. Of, dacă băiatul ăla astrolog care cerea 3 lei noaptea, pe aleea principală, să îți arată planetele și stelele și constelațiile și ce mai avem noi prin galaxie ar mai fi în parc, aș fi venit, din nou, la tine. Să-mi zică astrele cum e mai bine. Dar n-am noroc. Se pare că rămân pe poziții. Nu știu care sunt alea, dar …

Îți mulțumesc,

Eu.