Recent, am fost la un interviu și, printre altele, am fost întrebată dacă aș vrea să lucrez într-o companie multinațională. Răspunsul meu este nu. Sunt convinsă că oportunitățile de promovare sunt extraordinare. Sunt convinsă că team-building-urile sunt geniale. Sunt convinsă că echipa de HR încearcă să-ți facă viața mai frumoasă după fiecare evaluare unde oferi și feedback negativ. Sunt convinsă că atunci când ți se propune promovarea este wow. Și cu toate acestea, nu.

În primul rând, nu vreau să ajung genul de angajat de la acest eveniment. Cu siguranță, n-aș vrea să lucrez pentru o astfel de companie care nu-și onorează invitații nici măcar cu atenție, dacă ar fi să trecem peste aspectul financiar.

Sunt ferm convinsă că nu vreau să lucrez pentru un proiect care în trei săptămâni să mă slăbească șapte kilograme, ca mai apoi șeful meu să mă găsească moartă în propriul apartament. Vezi cazul Raluca Stroescu.

Mai știu că dacă tot lucrez după programul americanilor și a asiaticilor într-un oraș ca București (GMT +2:00) în fiecare zi de luni până vineri, livrez la timp super proiecte și fac și deplasări peste deplasări în străinătate și îmi dedic 15 ore pe zi companiei, vreau totuși să fiu promovată.

Argumentele de nu sunt pentru că îmi place să-mi cunosc colegii. Să știu cum îi cheamă pe copiii lor, la ce grădiniță/școală merg, că  sunt iubitori de animale care găzduiesc provizoriu pisicuțe salvate de pe stradă, că pot să mă bazez pe o masă de prânz consistentă dacă n-am nimic de mâncare/bani/timp de cumpărături, că e ok să ajung la ora 11.00 la serviciu pentru că efectiv n-am putut să mă trezesc, că e ok să-mi iau o zi liberă și să lucrez de acasă dacă stomacul meu își face iar de cap, că dacă mă apucă criza de ulcer la serviciu se oferă cineva să meargă cu mine la urgențe și alte lucruri mărunte de genul acesta. Latura umană de care personal am nevoie și interacțiunea cu fiecare dintre ei, mai mult sau mai puțin.

Bineînțeles, există și astfel de companii multinaționale. Probabil că relațiile inter-umane dintre oameni se restrâng la nivelul etajului la care lucrezi. Mi s-a întâmplat să urc cu liftul corporate al unei multinaționale până la etajul 12 și să încerc să fac un minim de conversație cu doamna din lift. N-am scos decât un îhâm de la ea. Când am coborât, doi domni de la etajul 7 vorbeau despre o colegă nouă, despre care au afirmat că n-o să reziste până la sfârșitul lunii, ce mai contează cum o cheamă. Iar toată această conversație, de față cu mine. La parter, n-am știut să deschid ușile de sticlă. Până și portarul a fost răutăcios cu mine.

Peste o lună, am revenit la același etaj 12, cu niște cizme de cauciuc roz ciclam. Domnii din lift m-au întrebat la ce departament lucrez și dacă îmi dau seama că acolo este o companie SERIOASĂ. Răspunsul meu, nu lucrez aici. Reacția lor ? Li s-au descrețit frunțile și au răsuflat ușurați.

On top of that, mai sunt toate poveștile prietenilor mei care lucrează în multinaționale. Când povestesc câte ceva din seria „etichetă de multinațională”, mă gândesc tot timpul la bunicul meu și la poveștile lui. Toate „informările” de la centru veneau semnate și ștampilate, iar el trebuia să confirme primirea actelor prin „am luat la cunoștință”. Prietenii mei folosesc astăzi „este pe lista de to do pentru azi și până deseară ai raportul”. Ce-i drept, fără amabilitățile de riguoare, cu „stimate tovarăș/ă”.

Sper să nu mai fiu nevoită vreodată să pontez venirea și plecarea mea de la locul de muncă. Și dacă totuși se va întâmpla, aș vrea să ma regăsesc într-un birou de oameni. De OAMENI cărora le pasă de oameni mai mult decât de venituri.