A trecut un an de când ne-am revăzut la „Noi 4” a Liei Bugnar, la Teatru Luni de la Green Hours.  Privind în urmă, îmi dau2012_07_picc-7d74511d6-477494-475-634 seama că soarta a râs de noi: mereu am fost patru. Și când eram doar noi doi, eram tot patru: mereu ne-au însoțit și demonii trecutului care se completau cu cei din prezent.

Replicile sunt acide, au umor, funcţionează autoironia şi există un chef nebun de joacă. La fel ca în piesă suntem și noi. Spectacolul Liei Bugnar este o joacă de-a convenţiile care se exfoliază ca foile de ceapă. În povestea iniţială, o ironie la adresa dramoletelor familiale, universul feminin din jurul unui bărbat se aglomerează. Exact ca la tine.

La fel ca în piesă, întâi am râs, apoi am meditat. Niciodată nu o să existe noi. Degeaba zice Paler în decalogul său că trebuie să aștepți oricât. Nu te-am așteptat vreodată pentru că am știut întotdeauna că vom fi cel puțin patru. La fel ca cele trei personaje, te-am iubit. Nu mult, nici puțin, ci suficient. Suficient cât să mi se facă dor de tine, să vreau să știu ce mai faci, să îți cer părerea.

Construită pe ideea de metateatru, povestea le permite actriţelor să se joace cu emoţia, să meargă până în acel punct în care necredibilul să devină credibil, dar să întoarcă armele şi să se refugieze într-un spaţiu intermediar de extrajoc, imediat ce emoţia atinge cote alarmante în zona sentimentalismului ieftin. De un an, și noi jucăm aceste scene.

După un an, am obosit. Am obosit să te iubesc fără să-ți cer nimic în schimb. Mi-ai spus că trebuie să cer ca să primesc, însă mi se pare prea mult să-ți cer să mă lași să te iubesc ca până acum. Piesa nu se mai joacă și a venit timpul pentru un nou scenariu, unde noi nu mai există.

Mulțumesc pentru un an extraordinar, pentru lecțiile de viață și pentru timp. Game over.