Cred ca destinul aduce in viata noastra tot felul de oameni de la care trebuie sa invatam. Eu il numesc progresul cunoasterii de sine. Am luat mereu ce a fost mai bun din fiecare relatie cu oamenii care mi-au devenit apropiati si sper sa fac asta si in continuare.

“Cati trecem zilnic unul pe langa altul si nu stim nimic unul de altul? Cate povesti trec zilnic pe langa noi, de care drame sau comedii ne izbim in fiecare secunda, ce este important in toata agitatia asta? Totul dureaza o melodie. Incepe si se termina, ne provoaca.”, este unul dintre citatele marcante din “Ce ne spunem cand nu ne vorbim” a lui Chris Simion. L-am citit si recitit de cateva ori si mi-am dat seama ca de cele mai multe ori, nu dureaza nici macar o melodie. Si totusi …

De cateva zile, oamenii din jurul meu imi vorbesc de fericire. Astazi am revazut locul unde bunicii mei s-au cunoscut acum 70 de ani. Casnicia lor a durat 64 de ani. Imi amintesc cu destula acuratete ultimii 22 de ani de convietuire a bunicilor mei: li se luminau fetele cand noi, nepotii, veneam in vizita si in vacante, iar bunicul imi spunea mereu ca el e fericit ca are niste nepoti extraordinari. Pentru el asta era suficient.

Astazi, un batran mi-a spus ca am niste ochi intr-o culoare atat de banala incat n-ai zice ca-s neaparat frumosi, dar se vede in ei o fericire care vine din interior. Mi-a luat mana si m-a intrebat daca iubesc, dar n-a asteptat raspunsul pentru ca a vazut in palma mea “apa tulbure”. “Fata mea, dupa furtuna iese intotdeauna soarele, dar ai grija ca nici soarele nu mai e ce-a fost. Parjoleste tot de la o vreme”, imi spuse el senin. Ii zic ca e de la incalzirea globala si de la industrializare. Imi raspunde ca noi, tinerii, nu mai stim sa traim pentru ca nu mai stim sa simtim. Mi-a luat si cealalta mana si mi le-a sarutat. “Simte fata barba mosului?”, mi-a spus zambind. “Dar dumneata n-ai barba“, ii raspund. “Vezi tu, fata mea, ti-au placut barbatii bruneti, dar tie iti trebuie unul cu pielea alba, asa ca tine. Stie mosul ce zice”, si imi mai saruta inca o data mainile.

De peste drum, o batrana durdulie il striga. Il ajut sa se ridice de pe banca si il intreb daca sa-l ajut si sa traverseze. “Ma, tu ai suflet mare de tot. Ai grija la soare, ca poate sa parjolesca pana si sufletul.” Ii zambesc si il conduc pana in fata portii. “Mosul asta nu mai are zile multe, dar cate le mai are, o sa se roage in fiecare zi pentru fericirea ta.” Imi dau lacrimile si il intreb daca ma lasa sa-l imbratisez. Ma strange in brate exact asa cum o facea bunicul meu. “Mai fata mosului, tu dupa mosul asta plangi? Daca eram mai tanar si mai in putere, nu-ti mai dadeam eu drumul. Acum e modern sa suni, asa ca pune mana pe telefon si spune-i ca ti-e dor de el. Stie mosul asta cum e in viata, fata mea!”. Radem amandoi si plec.

Ne oprim la o ruda apropiata si ai mei se intind la vorba cateva ore. La un moment dat, plec in gradina si un tanar ma saluta. Raspund si imi spune ca m-a vazut vorbind cu mos Ion, cel care sta vizavi de biserica. Ii raspund afirmativ, si el imi spune ca mos Ion i-a prezis cum o s-o cunoasca pe nevasta lui, cum o sa arate ea si apoi, dupa nunta, cand o sa aiba primul copil. Totul s-a indeplinit asa cum mos Ion a spus. “Ti-a zis de iubire, domnisoara?”, ma intreaba el zambind. “Printre altele“, ii raspund. “Atunci sa fie intr-un ceas bun ca pari o persoana care merita multa fericire.”

La popasul dintre munti, luam masa de pranz. Am inceput sa fac conversatie cu o doamna angajata acolo, si imi spune ca imi stralucesc ochii intr-un fel anume. Ii povestesc de mos Ion si de tanarul din sat. Isi framanta mainile si imi spune o rugaciune pe care o stie de la bunica ei despre viata fericita. Ii multumesc si o rog sa ma lase s-o imbratisez. Ma saruta parinteste pe frunte si imi spune ca mosul a avut mare dreptate.

20130808-191233.jpg