Nu stiu daca m-am gandit vreodata cum arata moartea in forma ei artistica. Nu cred ca mi-a pasat sa vad mai mult decat ceea ce se intampla in vietile noastre, forma de ciclicitate a fiintei umane. Si totusi …

Citesc cu mare interes “Istoria artei” lui Ernst Hans Gombrich, si printre altele, am descoperit infatisarea artistica a mortii. Ilustratia se numeste “Arta de a muri cum se cuvine”.

20130809-095052.jpg
Omul cel drept pe patul de moarte, cca 1470, lemn gravat, 22,5 x 16,5 cm. Ilustraţie la Arta de a muri cum se cuvine, imprimată la Ulm.

In fond, era un fel de predica prin imagine destinata sa-i aminteasca credinciosului sfarsitul apropiat si sa-l invete – chiar acesta e titlul culegerii – arta de a muri cum se cuvine. Omul pios sta intins pe patul de moarte; un calugar ii pune o lumanare in maini. Un inger ii primeste sufletul care iese pe gura, sub forma unei mici figuri care se roaga. In fundal, apare Hristos pe cruce, spre care muribundul trebuie sa-si indrepte gandurile. In prim-plan, o ceata de monstri, cu forme oribile si fantastice, se agita zadarnic. Banderolele reproduc exclamatiile lor: Turbez!, Suntem nedreptariti!, Sunt inmarmuriti!, Sunt neimpacati!, Am pierdut un suflet! Puterea demonului este dezarmata in fata credinciosului care cunoaste arta de a muri cum se cuvine.

Tot uitandu-ma la aceasta ilustratie, mi-am regasit un citat notat, parca, in suflet:

Ma gandesc ca poate moartea de fapt nici nu este intalnirea cu Dumnezeu, ci despartirea de el. Poate ca in moarte nu gasim divinitatea, ci absoluta singuratate, ca Dumnezeu traieste aici, cu noi, ne inghesuim toti in aceasta viata, in toate maruntisurile si nu acolo, idealizat.