anotimpul povestilor

Am fost un copil răsfățat, crescut până la șase ani la bunici, într-un mic oraș de munte. Apoi, toate vacanțele până la vârsta de 22 de ani mi le-am petrecut tot acolo, în locul unde magia bunicilor n-a dispărut nici acum. Am crescut cu teatru radiofonic, poveștile bunicului din război și poveștile bunicii de la școală.

Am fost un copil răsfățat, pe care bunicii l-au învățat să dea mai departe, de la mâncare la lucruri și jucării. Îl aud și acum pe bunicul spunându-mi că nu toți copiii de pe stradă au și că noi avem puțin mai mult și putem să le dăm și lor. Și tot timpul dădeam.

Am fost un copil răsfățat, care a primit întotdeauna ce a cerut. Dar întotdeauna.

În clasa a cincea, am avut prima dată contact cu lumea reală. Am scris aici. A fost atât de dureros încât mi-am dat seama că viața este și despre altceva decât globul de cristal în care stăteam și am început să mă implic în activități extrașcolare pentru a evita ceea ce se întâmpla acasă.

Am crescut proiecte frumoase, toate dedicate copiilor. Am crescut idei de proiecte pentru copii și am fost implicată în cea mai importantă rețea de networking de până acum, unde am cunoscut niște oameni EXTRAORDINARI. Ne numeam frumos Consiliul Copiilor Spune! și am realizat niște lucruri wow în domeniul protecției copilului și nu numai. Am prins aripi și am crescut frumos și alte generații care să se implice și să facă ceva pentru ei și pentru comunitate.

Între timp, a apărut o minune de nepot în viața mea, care a crescut sub ochii mei șapte ani de zile. M-am jucat mii de ore cu el, dacă nu zeci de mii, am citit sute de povești împreună, ne-am uitat ore în șir la desene animate, l-am învățat să meargă pe bicicletă și am cutreierat codrii, la propriu, în căutare de aventură. Nu-mi amintesc să mă fi plictisit vreodată de el.

În același timp, mi-am dat seama cât de mult mă relaxează lucrul cu copiii și câtă nevoie am de ei. Când situația îmi scapă de sub control, fug spre cel mai apropiat loc de joacă pentru copii să mă relaxez. Să-mi adun gândurile. Să îmi revin. Cum fac asta? Întâi, elimin orice zgomot din capul meu, păstrând doar chicotele copiilor. Apoi, caut cu privirea ciorăpei cu modele și fustițe sau rochițe. Mi se par toate extraordinar de frumoase și mă gândesc ce model aș putea să port. Apoi, mă uit la tunsorile băiețeilor. Momentul când zâmbesc tâmp este acela când văd un creț dolofan sau un blonduț. Păi cum să nu te relaxezi când vezi niște zâmbete cât toată fața ? Când se aliniază mai mult sau mai puțin frumos la rând la topogan? Când argumentează „ba eu am ajuns primul”? Când cad și se ridică singuri? Când cei mici se opresc și fixează atent un alt copil?

De ceva vreme, militez pentru tot felul de copii cu probleme medicale sau sociale. Nu vă povestesc despre îngerașii de la Institutul Oncologic. Vă spun doar că acolo este exact ca în ”Oscar și tanti Roz” a lui Eric Emmanuel Schmitt. Nu vă povestesc nici de copiii minunați pe care îi văd bilunar la un workshop pentru îmbunătățirea serviciilor unei asociații care militează la rându-i pentru drepturile copilului. Nici măcar despre miile de copii pentru care încercăm să le oferim o școală mai bună, la propriu, și care nu încetează să mă surprindă. Și nu, nu vă zic nimic despre copiii prietenilor mei. Poate o să vă povestesc la un moment dat despre copilul la care țin cel mai mult.  Și cu altă ocazie despre generația de creativi pe care i-am descoperit la sat, în 12 comunități diferite.

Vă spun doar că absolut fiecare copil merită ceva mai mult. Mult mai mult decât îi pot oferi chiar și cei mai bogați părinți din lume. Merită o lume mai bună, o viziune de ansamblu realistă, sentimentul că și cel mic este la fel de important ca cel mare, valori, modele, educație practică. Cu alte cuvinte, încerc eu să fiu schimbarea pe care o vreau în lume. Încerc să-mi păstrez valorile și credințele dobândite de la bunici. Cred că se poate. Nu cred, sigur se poate. Am demonstrat deja. Povestea mea merge mai departe.