Nu sunt fan al literaturii fantastice, dar pasiunea pentru Eliade m-a tinut cu cartea in mana pana ce am terminat-o, reusind sa trec intre timp prin cateva stari. Astfel, probabil am citit cea mai frumoasa descriere a Dunarii, pe care o regasiti mai jos. Probabil de cate ori voi mirosi viorelele, o sa-mi treaca un fior rece pe sira spinarii. Citesc deja mai multe despre strigoi.

“Domnisoara Christina” este o nuvela in care predomina supranaturalul, fantasticul caracteristic poporului roman. Opera incepe cu sosirea la mosia familiei Moscu a unor musafiri: Egor Paschievici si domnul profesor universitar Nazarie. Acestia vor face cunostinta cu domana Moscu-jupaneasa, dar si cu cele doua fiice ale acesteia Sanda si Simina, de doar noua ani.

Pe parcursul sederii lui la mosia familiei Moscu, Egor va realiza ca cele trei femei sunt bantuite de trecut, strigoiul surorii doamnei Moscu, domnisoara Christina, care bantuie mosia chiar si la treizeci de ani dupa moartea ei tragica.

Moartea Christinei a fost una tragica, omorata fiind de vechil, omul pe care il iubea, din cauza unor infidelitati, iar menirea ei va fi aceea de a se transforma intr-o Lolita strigoi chiar si dupa decenii de la deces.

Toata actiunea se petrece pe parcursul a cateva zile, timp in care domnisoara Christina apare constant in vietile fiecarui personaj, aceasta indragostindu-se de Egor si se termina predictibil: mor mai multe personaje decat era cazul.

Surse de inspiratie pentru opera

Mircea Eliade foloseste pe langa o sursa reala, moartea tragica a Christinei ucisa intr-o rascoala in 1907, si surse din folclor, precum mitul strigoiului, “Un roman fantastic nu se poate baza nici pe atmosfera, nici pe tehnica. In primul rand e nevoie de o actiune fantastica: de interventia unor agenti extra–umani, care sa transfere un episod intr-un destin si o stare sufleteasca intr-un delir”.

Fisa personala de lectura

În bătaia puternică a lămpii, buclele ei negre îşi pierdeau tăria şi luciul, asemenea argintului vechi.

Cred că nimeni n-a încercat încă să picteze asemenea locuri; ţi se par la început deznădăjduite, pustii, bătute prea mult de soare şi apoi îţi dai seama de fecunditatea lor înspăimântătoare, de farmecul lor…

Căci nu e un miros de apă, nu e un văzduh umed. E mai mult un miros lânced, care aduce cu lutul cu unele plante cu scaieţi…

— Ce bucurie îmi face de câte ori recunosc Dunărea, chiar prin locurile acestea, continuă el cu un glas mai scăzut. E o altă vrajă, o vrajă uşor de primit, care nu te sperie. Oamenii de lângă fluvii sunt şi mai înţelepţi, şi mai curajoşi; aventura a plecat şi de aici, nu numai de pe ţărmul mărilor… Dar, vezi d-ta, pădurea te sperie, te înnebuneşte…

Era prea miraculoasă toamna de deasupra lor ca să-şi îngăduie vreun curaj vulgar.

Pare-se ca m-a convins sa vad si filmul.

20131223-094804.jpg

Sursa foto: http://www.domnisoarachristina.ro/