La vreme de sarbatoare mare, se cuvine lectura pe masura. Intamplator sau nu, am deschis Al cincilea munte si am descoperit o poveste cu incarcatura simbolica si biblica, care m-a facut sa spun „Şi eu sunt ca Ilie!”.

Ilie, personajul central al cărţii, este un om obişnuit, măcinat de temeri – „dacă n-o să pot?”, „dacă dau greş?”, „n-am să fiu în stare”, „nu pot” – şi care pune la îndoială puterea lui de a face voia Domnului. Şi totuşi, Dumnezeu l-a făcut „unealta” sa…

De-a lungul cărţii, prin trăirile sale, Ilie ne face să ne întrebăm despre cum suntem cu adevărat, ne provoacă să ne autoevaluăm limitele şi relaţia cu Dumnezeu. Ca sa intelegeti mai bine, cititi mai jos notitele mele din fisa de lectura.

Izgonit din ţara sa – Israel – din cauza credinţei în Dumnezeu, Ilie ajunge pe alte meleaguri, unde oamenii îl venerau pe zeul Baal. În aceste ţinuturi, locul ce se chema „Al Cincilea Munte” devine pentru Ilie o piatră de încercare. Aici îi este testată credinţa: încrederea lui în Dumnezeu şi în propriile forţe.

Supus multor probe, este copleşit de „greutatea” lor, crede că Domnul e prea aspru, dar află mai târziu că e aşa numai cu cei „aleşi” (sau, cum se mai spune, „Dumnezeu «bate» pe cine iubeşte”). Lectura m-a facut sa inteleg ca trebuie să acceptăm, aşa cum a făcut şi Ilie, faptul că nimic nu e întâmplător pe lume, că Dumnezeu este întru toate şi El le orânduieşte. Tot prin Ilie, cititorul învaţă că nimeni nu primeşte o „sarcină” mai grea decât poate duce, de aceea oricât de greu ni s-ar părea un lucru care ne este orânduit de Sus să-l facem, nu este imposibil de realizat. Adevarata binecuvantare lectura aceasta pentru mine!

Pentru îndeplinirea „misiunii” sale, Proorocul trebuie mai întâi să treacă printr-o „salvare a sinelui” – un moment crucial în viaţa sa, ce dă lucrurilor o nouă întorsătură. Neînţelegând ce vrea Domnul de la el şi având impresia că a dat greş în tot ce îi fusese dat să facă, Ilie pare că se revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar nu-şi dă seama că tocmai îndârjirea care izvora din această „revoltă” îl ajută să ducă la capăt planul încredinţat de Cel de Sus.

Cartea este o lecţie de viaţă, o lecţie despre credinţă şi curaj, care poate fi uşor învăţată, pentru că cititorul va descoperi că şi el „a păţit” la fel ca Ilie: şi el şi-a pus aceleaşi întrebări, a avut aceleaşi îndoieli, iar răspunsurile erau cât se poate de simple.

Cred ca un „Ilie” se ascunde în fiecare dintre noi; noi trebuie să-l regăsim şi să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu ca să rămânem mereu întru El şi El întru noi. Mai cred ca trebuie să trăim pentru suflet, căci de restul se va îngriji Domnul.

Fisa personala de lectura

Altădată, cînd mă simţeam împăcat cu Dumnezeu si cu oamenii, era o căldură oribilă, iar vîntul desertului stîrnea nisipul, care îmi intra în ochi, de nu mai vedeam la un pas în faţa mea. Nu întotdeauna voinţa Lui se potriveşte cu ceea ce sîntem sau simţim; te asigur însă că există o raţiune în tot ce face El.

Şi sufletul omului, întocmai ca pîraiele si plantele, avea nevoie de un soi de ploaie: speranţă, credinţă, raţiune de a fi. Cînd acestea lipsesc, sufletul moare, deşi trupul continuă să trăiască. Oamenii ar putea atunci spune: „Ia te uită, în acest trup chiar a trăit cineva.”

Poate că omul îşi trădează destinul pentru că Dumnezeu nu-i mai stă prin preajmă. Ne-a sădit în suflete visuri dintr-o vreme în care totul era cu putinţă şi a plecat să se îngrijească de alte treburi. Lumea s-a schimbat, viaţa a devenit mai grea, dar Domnul nu s-a mai întors să schimbe visurile oamenilor.

Azi dimineaţă m-am gîndit că sufletul are nevoie de hrană. Dacă al meu n-a murit încă de foame, înseamnă că mai are ceva de spus.

Ilie îşi amintea, îl rugase să-i facă nişte tăvi. In timp ce el îi îndeplinea rugămintea, o auzi spunînd că munca lui este un mod de a exprima prezenţa Iui Dumnezeu.
— După felul în care lucrezi la tăvile mele, cred că şi tu simţi acelaşi lucru. Pentru că zîmbeşti în timp ce lucrezi.

Cînd omul îşi urmează destinul, e nevoit uneori să apuce pe alt drum. Alteori, împrejurările sînt mai puternice şi e silit să se resemneze şi să cedeze. Toate astea fac parte din ucenicie.
Orice om are dreptul de a se îndoi de misiunea lui şi de a o părăsi din cînd în cînd; nu trebuie însă s-o uite. Cine nu se îndoieşte de sine este demn de dispreţ, căci are încredere oarbă în puterile sale şi păcătuieşte prin trufie. Dar binecuvîntat este cel ce trece prin momente de îndoială.

Cînd întîrzii culesul, fructele putrezesc, nu se lăsă comandantul. Iar cînd amîni rezolvarea problemelor, ele devin tot mai mari.

Inima îi dădea semnale de alarmă, începea să-i placă tovărăşia femeii. Dragostea putea fi o experienţă mai înspăimîntătoare decît aceea de a te afla faţă în faţă cu un arcaş care ţinteşte spre inima ta. Dacă săgeata îşi nimereşte ţinta, eşti mort şi de restul are grijă Dumnezeu. Dacă te loveşte dragostea, trebuie să-ţi asumi singur consecinţele.

Domnul ascultă rugile celor ce vor să scape de ură, dar rămîne surd la ruga celor ce se feresc de iubire.

Bucură-te de fiecare clipă, pentru ca mai apoi să nu-ţi pară rău, să nu regreţi că ţi-ai irosit tinereţea, în fiecare etapă a vieţii sale, Dumnezeu îi hărăzeşte omului cîte o încercare.

Cuvîntul scris de tine nu mi-e străin, zise Ilie, băgînd tăbliţa sub mantie. M-am luptat cu el zi si noapte, si poate că nu ştiu ce trezeşte în inima unei femei, dar sînt sigur de ce e în stare să-i facă unui bărbat. Am destul curaj pentru a-1 înfrunta pe regele Israelului, pe prinţesa din Sidon şi chiar Consiliul din Akbar, dar acest cuvînt — iubire — mă umple de spaimă. Ochii tăi mi l-au împlîntat în inimă, chiar înainte să-1 scrii pe tablă.

Totul are o raţiune: va trebui doar să deosebeşti ce este trecător şi ce este absolut.
— Ce este trecător? întrebă Ilie.
— Inevitabilul.
— Si ce este absolut?
— Lecţiile inevitabilului.

Un copil poate oricînd să-l înveţe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată si cum să ceară cu insistenţă ceea ce-şi doreşte.

20131224-120218.jpg