„Braila era ceva care tinea de hora de zane, de fantastic si fabulos. Toate povestile pe care le auzisem de la cei batrani despre Terente, despre Codin, despre inimaginabila bogatie a Brailei ne-au captat inchipuirea. Cum mai tarziu, in adolescenta, visam la Paris, pastrand proportiile, cu aceeasi bucurie visam si la Braila. Impreuna cu alti copii ne urcam in nuci, in ciresii cei mai inalti si ne aruncam privirile spre zarea Brailei, unde ni se parea noua ca trec trenuri pe care nici nu le vazusem – pana la 11 ani n-am vazut nici un tren – , vapoare care duceau spre un Orient al tuturor bogatiilor si al tuturor aventurilor. Ne inchipuiam un oras iesit din basme. De altminteri, Braila chiar asa era in adolescenta mea. Iesita din basme. Asa frumos am visat despre un oras… mai tarziu, in adolescenta, cand am invatat aproape toate strazile mari din Paris, din romanele franceze. Stiam unde se situeaza punctele cele mai stralucitoare ale orasului, cum si despre Roma Antica tot asa am visat, dar mai tarziu, iar cand le-am colindat, tin sa te anunt, toate au corespuns inchipuirii: si Braila, si Parisul, si Roma.” spune Fanus Neagu despre Braila, intr-un interviu acordat cotidianului Jurnalul National in august 2005.

In contrast cu descrierea lui Fanus Neagu este Braila de astazi, pe care eu am descoperit-o in pozele lui Radu Arama. E trist ceea ce se intampla in locul care nu demult a fost acasa pentru mine. Insa in haosul neapasarii si miserupismului care se vede in fiecare poza a lui Radu despre cealalta fata a Brailei, gasesc un gram de umanitate. Un „te iubesc”.

Draga orasule natal, nu ti-am spus niciodata ca te iubesc. Pentru mine, 19 ani ai fost colorat, viu si surprinzator. Ca in albumul lui Radu de aici. Iar in ultimii cinci ani petrecuti acasa, am descoperit minunea de teatru care m-a educat cum a stiut el mai bine: teatru contemporan si opera clasica.  Simt ca-i prea tarzie declaratia mea, dar sunt sincera. Si daca nu o sa-mi pierd mintile, te voi iubi mereu.

Photo credit: Radu Aramă

te iubesc