Îl cheamă Carlos Drummond de Andrade și ne-am cunoscut astăzi, datorită celor de la Librăria Humanitas. A fost dragoste la prima poezie, chiar din prefață: ”Eu nu am decât două mâini/ și sentimentul lumii”. Am tresărit, am recitit, am plâns, datorită poeziei lui.

Fragmente de fericire prin lectură

„Supraviețuitorul”: Deși este de nelocuit, lumea-i din ce în ce mai locuită. / Iar dacă ochii ar re-învăța să plângă am avea și un nou potop.

„Iubire-fiindcă ești cuvântul esențial”: Corpul când de alt corp este înlănţuit, / fluid, dizolvat, zboară spre originile  / fiinţei, pe care Platon le-a văzut completate: / e unu, perfect în doi; şi sunt doi în unu.

„Vecernie”: Așadar, iubire, te hotărăști să te deghizezi./ La fel cum te joci țopăind,/ râzând fără grijă, umblând desculță,/ în cercul de lumini pe care tu îl rostogolești.

„Iubirea și vremea ei”: Iubirea e ceea ce se desprinde la limită,/ după ce a fost arhivată toată știința/ moștenită sau dobândită. Iubirea începe târziu.

Și capodopera lui Andrade … Căutarea poeziei:

Să nu faci versuri despre întâmplări.
În faţa poeziei nu există nici creaţie şi nici moarte.
Înaintea ei viaţa este soare extatic,
nu încălzeşte şi nu luminează.
Afinităţile, aniversările, incidentele personale
nu contează.
Să nu faci poezie cu trupul,
trupul confortabil, complet, excelent,
atât de ostil
efuziunii lirice.
Secreţia ta biliară, schima ta de plăcere sau
De durere-n obscuritate
Sunt indiferente.
Să nu dezvălui sentimentele tale,
Cele care prevalează cu echivocul şi intenţionează
O lungă călătorie.
Ceea ce gândeşti şi simţi, asta încă nu-i poezie.

Nu-ţi cânta oraşul, lasă-l în pace.
Cântecul nu este mişcarea maşinilor şi
Nici secretul caselor.
Nu e nici muzica auzită la promenadă; zgomotul
Mării pe străzi aproape de linia spumei.
Cântecul nu e natura,
Nici oamenii în societate.
Pentru el, ploaie şi noapte, oboseală şi speranţă
Nu înseamnă nimic.
Poezia (să nu extragi poezia din lucruri)
Eludează subiectul şi obiectul.

Să nu dramatizezi, să nu invoci,
Să nu cercetezi. Nu-ţi place timpul cu minciuni
Nu te plictisi.
Iahtul tău de fildeş, pantoful tău de diamant,
Mazurcile şi superstiţiile voastre, scheletele
voastre de familie
Dispar în curba timpului, sunt
De neîmprumutat.

Să nu refaci
înmormântarea şi melancolia ta copilărie.
Nu şovăi înre oglindă şi
Memoria-n risipire.
Ceea ce s-a împrăştiat, nu era poezie.
Ceea ce s-a spart, nu era cristal.

Pătrunde tăcut în regatul cuvintelor.
Acolo sunt poemele care aşteaptă să fie scrise.
Stau paralizate, dar nu disperate,
Există numai calm şi prospeţime pe suprafaţa lor intactă.
Iată-le mute şi singure, în stadiu de dicţionar.
Ai răbdare dacă sunt obscure. Stai cuminte,
Dacă te provoacă.

Aşteaptă ca fiecare din ele să se împlinească,
Să se consume cu puterea cuvântului
Şi cu puterea tăcerii.
Nu forţa poemul să se desprindă din limb.
Nu ridica de la pământ poemul care s-a pierdut.
Nu adula poemul. Acceptă-l
aşa cum el îşi va accepta forma definitivă
şi concentrată
în spaţiu.

Mergi mai departe şi contemplă cuvintele
Fiecare
are mii de feţe secrete pe faţa neutră
şi te întreabă, fără să aştepte răspunsul
sărac sau teribil, să-i răspunzi:
Ai adus cheia?

Ia seama:
paragini de melodie şi concept
se refugiază în noapte cuvintele.
Încă umede şi impregnate de somn,
se rostogolesc pe un râu dificil şi se prefac
în dispreţ.

Nu-s la prima întâlnire cu poeții brazilieni, m-am inițiat deja. Scriam deunăzi despre cum am descoperit Brazilia prin poezia lui Lêdo Ivo.

love