Se intampla in viata sa cunosti oameni noi atunci cand esti in tribune, dar undeva sus de tot, unde sunt locurile cele mai ieftine. Si cumva, viata te propulseaza din acel ultim rand, tocmai in zona de vestiare si-ti ofera 15 minute de celebritate, acordandu-ti intalnirea cu cea mai importanta vedeta a clubului sportiv.

Si tot viata iti mai ofera o sansa atunci cand sportivul intelege cat de important este sa te aiba ca spectator, atat el, cat si alti colegi ai lui de breasla. Un fair-play. Si incep discutiile despre fair-play, si e minunat, ca vedeta este om, dincolo de statut. Si ramai surprinsa, pentru ca se leaga un fel de conexiune, o chimie explicata pe mai toate websiteurile pentru domnite, doamne si domnisoare.

Oh, si intervine online-ul si viata virtuala si comentariile si share-urile si aplicatia stupida de chat cu active now/ last seen on si like-urile. Insa cumva in toata nebunia virtuala, mai discutati de fair-play. Si e bine si frumos si in online si in offline.

Si apoi, draga de viata, te arunca in teren, sa lupti pentru fair play-ul ala la care tii si pentru care ai niste argumente intelese doar de tine. Si-i ceri vedetei o recomandare. Si-ti spune da, si tu crezi ca poti juca inclusiv fara arbitru, pentru ca tu crezi in etica si deontologie si profesionalism si altele, iar ea a zis da, ceea ce valideaza si mai mult importanta meciului. Si ca sa vezi, ea uita, ca-i o vedeta ocupata cu de toate. Si uiti si tu, ca oricum viata te-a trimis iar in afara terenului, dar atat de in afara, incat nici pe stadion nu mai poti sa intrii. Astepti pe la colturi, oblojind ranile propulsiei. Si cu dureri si rani vizibil deschise, ii spui vedetei ca ai crezut in ea si in “da”-ul ei. Si-i mai spui si de chimie, chimia aia dintre oameni. Si vedeta … Tace. Si tace. Si tace.

Intre timp, decizi ca-i vreme de trecut inapoi in teren, si te antrenezi sa ajungi in prima liga. Vreo sase luni, cel putin. Si intre meciuri, vedeta revine si te intreaba ce-ai mai facut. Si-i spui ca te-a prins intr-un moment in care ai alergat multe ture de stadion, esti fleasca, dar trebuie sa continui. Ea doar te-a oprit sa-ti ofere un servetel de hartie, nici macar un prosop de bumbac. Si ce sa vezi? Vedeta vede ca esti fleasca in continuare, si-ti propune un prosop de bumbac, numai bun sa-l tii pe dupa gat, pentru urmatoare tura de alergare.

Dar pentru ca stiai deja cum functioneaza treaba cu vedeta, ii spui ca esti alergic la bumbac. Neasteptat, iti ofera o alta solutie. Nu intinzi mana, nu spui multumesc, doar alergi mai departe. Din cand in cand, iti aminteste ca are o solutie pentru sudoarea ta. Si te opresti la un moment dat si-o intrebi “de ce”. “De ce acum” e de fapt intrebarea. Si refuza sa raspunda direct.

Acest “acum” e un cuvant cu o putere incredibila, care macina atat de fin ganduri si sentimente incat ramai blocat de propriul acum. Si tot astepti ca acest acum sa devina “atunci”, sa poti sa alergi mai departe, pentru ca meciurile se apropie si ai nevoie de concret pentru viitor.

Si-acum ma-ntreb, mai viata, de ce nu ma duci tu inapoi in tribune?

20140416-000942.jpg