Scriu aseara un episod din viata mea plina de neprevazut care s-a intamplat la spital pentru ca mi s-a parut ca e ok sa impartasesc virtual cum oamenii profita cand esti vulnerabil, apeland la sentimentalisme. Am mai povestit si cu alte ocazii ce se intampla in sistemul medical romanesc de la stat si de la privat pentru ca din pacate, am descoperit ca sunt un om bolnav. N-am ales sa fiu bolnava, mi s-a intamplat si din fericire, am descoperit la timp. Dar din pacate, in ultimul an mi-au mai cedat si alte organe decat cele pe care le stiam deja defecte si le tratam, si din fericire, am gasit solutii, macar temporare.

Din pacate, oamenii judeca si isi doresc ca online-ul sa fie o gradina frumoasa unde povestesti pe unde ai mai fost, noua ta culoare de par, checkin-ul la restaurantul nou din oras, poza la spider-ul unui eveniment, o gluma, o poveste auzita in taxi, lucruri din astea. Si eu fac lucrurile astea, ca-s oarecum normala si in randul lumii.

Dar mi se pare strigator la cer sa fiu plimbata ca in „Moartea domnului Lazarescu” de la un spital la altul, sa se glumeasca pe baza diagnosticului meu, sa aud frustrarile unui doctor pe care l-am deranjat duminca la pranz cu „lucruri minore”, sa vina salvarea dupa patru ore de la primul apel catre 112, sa nu imi faca injectie cu manusi personalul salvarii, sa stau la cozi in spital si sa aud cum altii imi plang de mila doar pentru ca sunt sub 30 de ani si am niste probleme. Si intamplarea face ca dupa ce am povestit pe Facebook unul dintre episoadele astea, am primit niste raspunsuri de la oameni competenti, de profesie medici. Pentru mine, a fost bine.

Dar revenind la online. Oameni apropiati mie m-au sunat imediat ce au vazut postarea, dar nu ma simteam in stare sa raspund. Alti oameni apropiati mie m-au intrebat daca sunt bine ca am o frecventa cu care postez ce se intampla cu mine prin spitale. Altii mi-au urat sanatate si m-am bucurat, caci ma incarc energetic de la ganduri bune, urmare a unor teorii personale despre univers. Altii mi-au spus ca mi-ar trebui o viata dincolo de Facebook.

Guess what? Am o viata dincolo de Facebook. Si e chiar frumoasa in cea mai mare parte a timpului pentru ca mereu am lucruri de facut, lucruri care imi fac placere si le fac cu placere. Si am senzatia ca traiesc mai mult si mai intens decat multi altii.

Problema e ca numai in ultima luna am descoperit cu ajutorul Facebook doi prieteni care nu erau tocmai ok. Si am citit printre randuri si am vorbit, putin, despre subiect. Si nu am facut altceva decat sa-i ascult si sa-i incurajez, caci cam asta faci cand oamenii sunt suparati. Si a fost bine pentru ei, la feedback-ul primit a doua zi. Caci na, e schema aia cu universul si energiile pozitive.

P.s.: e ok sa recunoastem ca avem probleme si sa cerem ajutorul. Nu traim in lumea lui Peter Pan.

P.s.2: am avut o prietena care duminica a scris pe Facebook “perfect brunch in a perfect place” si miercuri s-a sinucis. Au trecut patru luni de atunci si aproape zilnic ma gandesc la ea.