Cred că am mai zis povestea asta, dar o repet: cândva, prin liceu, cineva m-a rugat să fac o investigație. Trebuia să merg la toate birourile de senatori și deputați din Brăila să verific dacă sunt acolo conform programului de audiențe. Am scris un raport de vreo 15-20 de pagini cu toate detaliile, căci pe vremea aia nu știam cum se face, așadar am scris tot, inclusiv plângerea unei bătrâne căreia un vecin din sat i-a furat o găină și i-a adus alta în loc care nu făcea ouă, și a venit la domnul senator să i se facă dreptate și să-și primească găina înapoi, căci poliția n-a vrut s-o ia în seamă. Atunci mi s-a zis că ar trebui să mă fac jurnalist.

Câteva luni mai târziu, ziarul local a inaugurat o pagină de juniori, iar textul meu, unul destul de prost despre o paralelă între culoarea roz și așteptările fetelor, era pe pagina respectivă, alături de un editorial al unuia dintre cei mai respectați profesori de limbă română din oraș. Mi-era și rușine de textul meu (dar privind în urmă, nu îl mai consider chiar atât de prost, a existat totuși o selecție), dar eram și bucuroasă: primul meu articol în ziar.

Și am ajuns la facultatea de jurnalism, și n-am simțit vreodată că aș fi bună la treaba asta cu jurnalismul. Primul meu text dintr-un comunicat de presă a fost revizuit de Dragoș Plăcintă, cu care făceam seminarul de Tehnici de Redactare. Țin minte și acum cum a intrat în încăperea îngrămădită de la etajul 6, s-a așezat pe catedră și ne-a întrebat dacă suntem siguri că vrem să ne facem jurnaliști. Apoi a aruncat textele noastre și o ploaie de foi A4 înroșite a aterizat pe podea. Spre sfârșitul semestrului, lucrurile se îmbunătățiseră semnificativ, și cred că am reușit să-i smulg un “textul a fost ok”.

Și au mai trecut niște ani, iar meseria asta, de jurnalist, a devenit un job de zi cu zi. Pot spune că cele mai mari emoții le-am avut la primul cover story, apoi totul a devenit ca o prelungire a mea. Citeam foarte mult ca să-mi pot scrie textele și mi-am făcut un obicei din a face cercetare înainte de a pune ceva pe hârtia de tipar. Și au fost multe texte, mulți oameni, multe situații. Și mi-a plăcut.

Întâmplarea a făcut să ajung și în alte cercuri de jurnaliști. Am cunoscut jurnaliști internaționali care au făcut reporting pentru cele mai mari publicații din lume, care au fost în războaie, care au relatat primăvara arabă. Oameni de vârsta mea sau vârste apropiate care și-au luat meseria atât de în serios încât au devenit ei știri. Și m-am bucurat și am și regretat că universul meu jurnalistic era destul de limitat.

Și când m-am hotărât să încerc să intru în lumea care mă fascinează, am reușit să ratez cu grație toate DL-urile: internshipul de zece săptămâni de la WSJ, workshopul de economics de la Reuters, bursa de studiu de două săptămâni de la Al-Jazeera. Poate așa a fost să fie și poate nu eram încă pregătită să fac pasul. Poate le-am ratat cu bună credință. Poate că eu ar trebui să fac altceva în viață. Am renunțat parțial la jurnalism, forțată de împrejurări. Însă sunt sigură că voi reveni la un moment dat.

De ce scriu despre asta?

Acum doi ani, am plecat din Bruxelles de la un workshop pentru jurnaliști și mă întorceam în România. În tren, un domn de lângă mine a observat că citeam The Economist, varianta electronică. M-a întrebat cum mi se pare aplicația, apoi încotro merg și de unde vin. I-am povestit pe scurt, el știa destul de multe despre România pentru că scrisese câteva articole despre Europa de Est. Era jurnalist la The Economist. Ne-am despărțit la aeroport, el pleca spre SUA, urma să documenteze ceva despre industria auto, dacă îmi amintesc bine. Însă înainte am băut o cafea la Cafe Nero și m-a întrebat care ar fi redacția ideală în care aș lucra. Eu m-am blocat, nu mă gândisem niciodată atât de departe, așadar a răspuns el: își dorea să lucreze la The New York Times. Doi ani mai târziu, mai exact acum jumătate de oră, LinkedIn m-a informat că este editor la The New York Times. Se pare că visele se împlinesc când îți dorești cu adevărat asta.

Cred că de la un punct am uitat să visez și am trecut pe un pilot automat care și el s-a blocat. Cred că ar fi cazul să încep din nou să visez și să fac planuri. Câteodată, devin realitate.

anotimpul povestilor