La 06.05am mi-am amintit de cele mai frumoase 12 zile din viata mea, in timp ce storceam portocale pentru micul meu dejun. E incredibil ce poate sa faca o eticheta de la un kilogram de portocale pentru trup si suflet, mai ales dupa o noapte de insomnie.

Intai, am impietrit. Nu ma puteam misca. Apoi, mi-am amintit ca am incuiat undeva atat de departe acele zile, incat am si uitat ca ele au existat vreodata. Sau cel putin, le-am neglijat timp de vreo patru ani. Poate cinci.

Si mi-am amintit. Mi-am amintit cum m-am jucat de-a v-ați ascunselea prin livada de portocali. Cum radeam si cu sufletul si fericirea era nemarginita, caci traiam, poate, aventura vietii mele.

Si mi-am amintit si cum toate acestea s-au spulberat in clipa in care am primit un telefon din tara. Si de la acel telefon, totul s-a intamplat atat de repede incat am uitat cata bucurie mi-a cauzat un sat grecesc cu iesire la Mediterana.

Am terminat de stors portocalele, m-am asezat la birou si am inceput sa scriu. Intre timp, am retrimis niste multumiri celui care a fost responsabil pentru fericirea mea de atunci. Aproape imediat, a venit si raspunsul: “You still remember. That’s good. I’m still here.”

Si cu acest raspuns, au venit mai multe intrebari.

Oare cati oameni sunt aici pentru mine? Oare spun de suficient de multe ori multumesc? Oare celor carora le multumesc pentru ajutor, inteleg oare ca eu de fapt chiar am apreciat ceea ce ei au facut pentru mine?  

greece