Mi-s un om care a descoperit de vreo doi ani ca e bolnav. Am mai scris despre asta aici. Din cand in cand, mai rabufnesc pe Facebook. Dar dupa ce treci prin salvari, spitale, rezerve, asteptat pe holuri reci de spital si invingi boala, sau cel putin reusesti sa o tii sub un oarecare control, ajungi  acasa si-ti amintesti de frica. De frica aia care nu te lasa sa dormi noaptea, de frica care iti aduce numai ganduri negre, de frica care te face sa plangi. Si gandurile si plansul te duc intr-o lume departe de realitatea cotidiana si daca nu ceri ajutor si/sau nu vorbesti despre trairile si fricile tale, e foarte posibil sa nu mai poti fi ajutat.

Dar mai mult decat toate fricile astea, pe care in timp am invatat sa le gestionez si sa cer ajutorul cand nu ma mai pot descurca singura, mie mi-e tare frica ca n-o sa ajung sa imbatranesc. Si daca o sa imbatranesc, intr-un caz fericit, sunt sigura ca voi suferi de Alzheimer. Si atunci intervine alta frica, care ma copleseste.

Eu nu vreau sa uit nimic din ce am trait pana acum. Eu nu vreau sa pierd nicio amintire, nici dintre cele vesele, nici dintre cele triste. Eu vreau sa-mi amintesc oamenii si locurile care m-au facut sa rad sau sa plang. Si ca mine, cred ca-s milioane de oameni in intreaga lume.

Si iaca-ta, se pare ca cineva a gasit un leac. Niste cercetatori, mai exact. Practic, exista o speranta pentru cei 36 de milioane de oameni din intreaga lume care au Alzheimer. Citesti si te bucuri. Daca vrei sa stii mai multe despre aceasta forma de dementa, cititi aici.

Change don't hide

Change don’t hide