Din când în când, Muzeul Naţional de Artă al României organizează nişte tururi ghidate prin palat. Deunăzi, într-o duminică friguroasă, am petrecut acolo vreo două ore, admirând şi învăţând lucruri despre iubire, categorisite în patru mari teme: mitologia, literatura, iubirea desacralizată şi simboluri.

Expoziţia ilustrează o temă recurentă în arta europeană, abordată într-o manieră diversă de pictori italieni, neerlandezi, francezi şi germani. Printre lucrările vedetă se numără tablouri pictate de Giovan Francesco Maineri (Alegorie I şi Alegorie II), Abraham van der Schoor (Concertul) sau Marco Liberi (Diana şi Endymion), versiuni de atelier sau copii după Jan Gossaert (Tarquiniu şi Lucreţia), Jacopo Palma cel Bătrân (Venus şi Amor) sau Bartolomeo Schedoni (Caritatea), dar şi lucrări de grafică precum cele realizate de Marcantonio Raimondi (Judecata lui Paris), Hendrik Goltzius (Venus şi Amorcu un faun), Aegidius Sadeler (Portretul lui Bartholomeus Spranger şi al soţiei sale Christina Müller) sau Albrecht Dürer (Hercule la răscruce).

Şi cum te plimbi tu printre tablouri, majoritatea nişte copii, te încântă nudurile cu femei cu sâni perfect rotunzi, portrete extrem de expresive, frânturi de viaţă şi altele, care ar părea doar nişte tablouri – ca milioanele care există deja în lume, dacă nu te-ai duce acolo cu ghid.

Mi-am notat că “La început au fost zeii. Şi pentru că iubirea, asemenea războiului, comerţului sau agriculturii, trebuia să fie personificată, vechii zei au închipuit o zeitate tutelară pe care au numit-o Afrodita, întrucât s-ar fi ivit din spuma mării. Apoi a apărut şi Venus.” Şi totuşi, prima încăpere e plină de  Venus şi Amor în diferite ipostaze, deloc Afrodita. În schimb, chiar m-a impresionat un tablou cu Europa, mare zeitate, pentru complexitatea tehnicii realizării tabloului.

Ce-i surprinzător, pentru oamenii ca mine care n-au citit Biblia şi nici parabolele biblice, n-au aprofundat problematica creştinismului de niciun fel şi nici nu intenţionează să facă acest lucru prea curând, sunt notiţele de pe marginea tablourilor cu Maria Magdalena. Iacă-tă, deci, ce se spune la muzeu: “La mijlocul distanţei dintre desfrâu şi virtute, între cupiditas (iubire carnală, senzuală) şi caritas (iubire necondiţionată) se situează Maria Magdalena – figură emblematică a prostituţiei şi plăcerilor lumeşti, “târfa Babilonului”, deturnată însă de la pierzanie şi transformată într-o figură paradigmatică a penitenţei şi mântuirii.” Ilustrată, de altfel, în tablourile de la MNAR, cu nişte sâni absolut superbi şi o privire care transmite multe.

Tot în expoziţia asta temporară e şi o Penelopă. O Penelopă care nu ţese, cum majoritatea tablourilor o arată, ci e asaltată de pretendenţi. Cică-i un tablou raritate, ghidul nostru ne povestea că nu s-au găsit până acum un tablou similar nicăieri în lume. Şi Penelopa asta-i drăguţă, parcă mai drăguţă decât în varianta de ţesătoare.

Expoziţia-i până pe la sfârşit de martie. Dacă m-ar interesa o operaţie estetică de mărire a sânilor, mi-aş face research şi la muzeu. E plin de sâni frumoşi pe pereţi.

#discoverArtists #discoverBucharest #museum #art #artinbucharest

A photo posted by oanavasiliu (@oanavasiliu) on