Zbor din nou spre Balcani și cea mai bună legătură e cu Turkish Airlines, prin Istanbul, mai exact prin Ataturk, aeroportul unde aproape m-am topit vara trecută. Am povestit atunci. Tot atunci am văzut că popoarele musulmane și unii asiatici își cară milioane de sarsanale în avion, de la lenjerii de pat la sacoșe de rafie cu de toate. Românii mei sunt mici copii pe lângă ce mi-a fost dat să văd la Ataturk.

Și iată-mă din nou așteptând. La checkin, o domnișoară pe tocuri, drăguță, se agită vizibil. Ajunge la ghișeu și i se cere pașaportul. Ce a urmat trebuia filmat cu camera ascunsă, dar m-am prins prea târziu.
-Pașaportul, vă rog.
-N-am.
-Mergeți până la Istanbul sau mai departe?
-La Istanbul.
-Atunci vă trebuie.
-Nu știam. Nu mă lăsați cu buletinul?
-Eu vă las, dar nu puteți intra în Turcia fără pașaport.
-Aaa, nu-i problemă, mă așteaptă iubi și se descurcă el.
Acela a fost un moment în care toată lumea s-a oprit din ce făcea și s-a uitat la ea.
-Iubi lucrează la aeroport?
-Nu, iubi are afaceri cu bijuterii de aur.
-Înțeleg, atunci nu puteți pleca. Ca să ieșiți din aeroport, vă trebuie viză. Viza se pune pe pașaport.
-Dar nu merge și pe buletin?
Din nou, toată lumea se uita la ea. Pe unii i-a pufnit râsul. Pe ea plânsul. Mare, mare, mare e grădina.