Parcă mai ieri era un început de decembrie. Eram la 2500km depărtare de casă, trăiam intens fiecare zi și nu-mi păsa de nimic. Era nici frig, dar nici cald, doar ploaie măruntă, care atrăgea după sine o leneveală în pat până după prânz. Apoi ziua continua cu un cidru, un sandwich și o plimbare printre tarabele cu vechituri și role de brânză întinse pe jos, happy hour în vreun bar și planuri pentru încă o seară memorabilă.

Nu-mi amintesc cum și de ce a început, dar știu sigur că scânteia a fost aniversarea mea. Petrecusem până spre dimineață și-mi amintesc un răsărit zărit printre canale, dar frigul ne fugărea spre casă și n-am putut contempla momentul. Îmi amintesc scările casei unde ocupam etajul I și podul, pe care l-am transformat în dormitor-mansardă. Era frumos, dar friguros. Îmi amintesc cum iar m-am împiedicat de bicicletă, iar zgomotul creat a generat un râs isteric care nu a încetat până aproape am adormit. Și am dormit profund până când telefonul a început să-mi sune, insistent. Și am ascultat urările de bine, fără să pot fi capabilă de vreo conversație mai avansată despre mine sau aniversarea mea. Țin minte că mama a înțeles perfect starea în care mă aflam și m-a rugat să fiu responsabilă. Nu-mi amintesc răspunsul, dar îmi amintesc că acest cuvânt, “responsabilă”, mi se învârtea în cap, o dată cu toate amintirile serii precedente. Și pentru că nu am mai putut adormi, am început să am conversații cu mine. La un moment dat, telefonul a început din nou să se manifeste, de această dată erau mesaje venite via rețele de socializare. Am început să citesc până când am ajuns la mesajul unui necunoscut, care-mi ura și altele pe lângă textul standard. L-am întrebat dacă ne cunoaștem, eu nu-mi aminteam, și de atunci am început să vorbim diverse și diferite, vreo câțiva ani la rând. Încă mai vorbim.

Unele dintre cele mai lungi conversații ale noastre erau legate de pasiunea lui pentru munte. Eu sunt mai comodă de fel, spatele mă doare de câțiva ani și sportul de orice fel nu m-a pasionat mai deloc. Drept urmare, muntele pentru mine a însemnat doar niște excursii cu gașca, iarna, și pentru că nu-s vreo sportivă, mă limitam doar la urcat cu tele-ceva, băut vin fiert, poze și înapoi la bază, tot cu tele-ceva. Insă el povestea frumos și a început să-mi placă ideea. La un moment dat, a existat o promisiune care cuprindea un vârf de munte, un lac, un izvor cu apă rece, un răsărit și-un apus. Și pentru că eu sunt genul de om care-și ține promisiunile, cred că și oamenii din jurul meu sunt la fel. Dar nu-s. De aceea, de fiecare dată când vorbesc de un generic munte, îmi amintesc de promisiunea lui. Și iacă-tă, după destui ani, se întâmplă, exact așa cum mi-a povestit. Și cred că o să fie fantastic, pentru că-i ceea ce mi-am dorit la un moment dat.