Muzeul Enescu / Bucuresti

Muzeul Enescu / Bucuresti

Am fost invitată aseară la un eveniment SoNoRo Conac care a avut loc în grădina Muzeului Enescu. Programul serii a cuprins Bach, Mozart, Fuchs şi Enescu, în interpretarea muzicienilor Alexandra Bobeico (vioară), Răzvan Popovici (violă) și Christian Naș (violă). Concertul a fost excepţional, mi s-a părut fantastic să aud Bach pe fundalul unui oraş agitat, care se îndrepta, grăbit, pe Calea Victoriei, cu motoare turate, claxoane, frâne. Bravo organizatorilor, chapeau artiştilor.

Însă ce m-a deranjat este lipsa de respect a noastră, a românilor, pentru bunul simţ, cultură şi patrimoniu. Să le luăm pe rând.

Bunul simţ

Grădina muzeului George Enescu este un spaţiu mic, intim şi deschis, deloc amenajat, care are pe jos pietriş, iar fiecare pas se aude mult mai tare decât ţi-ai putea imagina pentru că se formează un ecou. Acestea fiind descrise, gândiţi-vă cam cum s-a auzit foiala spectatorilor în timpul concertului, luând în considerare şi zgomotele de pe Calea Victoriei.

Apoi, la finalul concertului, a fost un mic cocktail (long live sponsors) unde puteai consuma vin sau ceva dulce, şi ţi se cerea o MICĂ donaţie propusă de 10 lei. În grădina Enescu au fost câteva personalităţi remarcabile care au consumat de toate, de mai multe ori, fără a schiţa măcar vreun gest caritabil. Pentru că lor li se cuvine.

Cultură

Noi nu prea ştim când să aplaudăm la spectacole – eu personal am sugerat de câteva ori instituţiilor să instaleze un monitor pe care să apară mesajul „aplauze”. Acestea fiind spuse, s-au primit indicaţii după fiecare bucată muzicală în care se explica că „această bucată muzicală are trei părţi, ca să ştiţi când să aplaudaţi”. Adică la finalul celor trei părţi, dar se pare că nu toţi spectatorii înţeleg limba română. Dar măcar sunt(em) melomani.

Patrimoniu

Vine festivalul Enescu, ăl de ne-a pus România pe harta internaţională a muzicii clasice, ăl de-şi permite să refuze orchestrele care nu vor să interpreteze Enescu. Începe în mai puţin de două săptămâni. Pariez că toţi mai marii politicii care-s implicaţi în sponsorizarea festivalului – preşedinte, prim-ministru, ministru culturii şi alţi iluminaţi o să declare prin discursuri bine scrise de oameni care se pricep la vorbe cât de extraordinar este tot ce înseamnă Enescu – iar noi, publicul din sală, îi vom aproba cu ropote de aplauze, căci de! – aşa se cade.

Ne amintim de Enescu DOAR când vine festivalul. Sau concursul, după caz. E motivul nostru de mândrie naţională, şi zău dacă înţeleg de ce. Pot să pariez că majoritatea oamenilor care vorbesc atât de frumos de ce înseamnă Enescu şi au puterea de a face ceva pentru patrimoniu n-au călcat vreodată în Muzeul George Enescu, cel care n-a fost restaurat niciodată în cei 100+ ani, unde când plouă doamnele drăguţe care au grijă de instituţie speră să nu cadă tavanul. Şi cu siguranţă n-au fost vreodată în casa memorială a lui Enescu din spatele muzeului, a cărei intrare se prăbuşeşte şi este sprijinită de nişte stâlpi.

Ca să nu mai zic de campania de strângere de fonduri pentru reabilitarea casei din Mihăileni, unde a crescut Enescu. După ce ani de zile s-a aruncat pisica de la o instituţie la alta în timp ce casa se degrada constant, violonistul Alex Tomescu a decis el să strângă fondurile necesare pentru a salva casa. Asta după ce pianista Raluca Ştirbăţ, iniţiatoarea campaniei pentru salvarea casei Enescu din Mihăileni a încercat câţiva ani la rând printr-o campanie de conştientizarea în media din Europa a situaţiei dramatice în care se afla casa din Mihăileni şi a militat pentru clasarea clădirii şi transformarea ei în muzeu. 

Despre festival am scris în următorul număr Business Review, un cover story despre calitatea produsului cultural per se.

Evenimentul a avut scop caritabil, iar cu fondurile strânse din donaţiile participanţilor, Asociaţia Merci Charity Boutique va îmbunătăţi condiţiile de învăţare pentru copiii de la o grădiniţă şi şcoală primară din judeţul Mureş. Întreabă-mă mai multe despre această iniţiativă.