Archives for posts with tag: viata

Pentru câteva minute am avut iar 15 ani. Eram acasă, la Brăila, la frumosul nostru teatru și așteptam în rândul trei premiera lui Afrim. Plaja. Cu Emilian Oprea și Marius Manole pe vremea când erau la început de carieră, pe vremea când se făcea turism cultural la Brăila pentru piesele puse în scenă la Maria Filotti. Eram o adolescentă ignorantă care n-avea altă formă de distracție decât teatrul. Și nu înțelegeam mai nimic din ce se întâmpla pe scenă, dar știam că este ceva de bună calitate pentru că sala era mereu plină și auzeam că vin oameni de la București special pentru piesă. Mai târziu am citit și recenziile pieselor de teatru și tare am fost dezamăgită de ignoranța mea.
Astă seară m-am întors într-o sală de spectacol, la Teatru Național de această dată, într-o nouă piesă a lui Afrim unde și Marius Manole joacă. Am realizat că n-am mai văzut nimic de Afrim de când am plecat de acasă. Și am fost așa dezamăgită de ignoranța mea încât m-am pierdut printre replicile actorilor care făceau ca sala să se amuze copios. Și rătăcirea mea printre amintiri mi-a răscolit dezamăgirile adunate în ultima vreme. Venind spre casă pe furtună, am realizat că de fapt eu de mine sunt dezamăgită, nu de ceilalți. Ieri am așteptat un telefon pentru că promisese că sună. N-a sunat. Mi-am amintit toate momentele când trebuia să facă ceva și n-a făcut. Și m-a dezamăgit. De fapt, m-am dezamăgit. Eu pe mine. Căci semnele erau acolo, oamenii par ocupați ca să găsească scuze. M-am dezamăgit pentru că ofer credit oamenilor la care țin fără să mă gândesc la consecințe. M-am dezamăgit căci mi-am promis că voi avea mai multă grijă, dar am rămas o ignorantă. Fix ca acum 15 ani, când mă duceam la teatru fără să înțeleg prea multe, fără să sap după detalii, fără să cer lămuriri. 

Și cumva, având aceste conversații cu mine, m-am trezit udă până la piele, înfrigurată și parcă trezită la realitate. Am stat în ploaie, bucurându-mă de senzație. 

Aș putea să-mi promit diverse, dar n-o să funcționeze. Nu-s cu nimic mai bună decât acum 15 ani. Fac lucrurile pentru că mi se par interesante sau pentru că le găsesc ca fiind o alternativă mai bună la ceva banal. Sunt la fel de ignorantă și o să mai am dezamăgiri. Dar măcar am învățat că dezamăgirile sunt ale mele și trebuie să mi le gestionez, fără să mai dau vina pe ceilalți. Și voi rezolva situația cu ploaie și cu orice alt ajutor extern pe care îl voi găsi la îndemână atunci când se va întâmpla din nou. Pentru că trezirea la realitate este așa un sentiment plăcut…

 

Aș renunța la principii dacă aș avea garanția că oamenii sunt ca mine, cea care dă mereu necondiționat diverse. Și aș mai renunța la principii dacă oamenii și-ar recunoaște greșelile și și-ar da seama că fiecare greșeală făcută trebuie să fie o lecție învățată.

Dar oamenii de care eu m-am înconjurat preferă întâi să jignească, apoi să diminueze totul și apoi să arunce vina. Și iacă-tă cum doare din nou: investești timp, răbdare, idei și energie ca la final nota de plată să vină cu încărcătură emoțională, nevoie de plâns și gânduri negre.
Salvador Dali's Clock

Vreau timp

Get human / Berlin Wall

Get human / Berlin Wall

Până la vârsta asta, n-am învățat să gestionez prieteniile, nici să dozez încrederea în oameni și nici măcar să trec mai repede peste dezamăgiri. Însă știu că la finalul unei etape găsesc acasă ceva al meu, cumpărat special pentru astfel de ocazii. Și mai știu că-i nevoie doar de un singur pahar care atunci când se golește calmează gândurile, aduce un zâmbet pe față și speranța că mâine e o nouă zi, mai bună.