I’m not good at lists, but somehow this year I want to keep in line all my cultural activities, movies included. So, I’ll try the online list method:

Burnt (2015)

Rate: High hopes, low entertainment.

 

The Longest Ride (2015)

Rate: Love story with good music. Plus the country boy❤

 

Youth (2015)

Rate: World gone crazy. We are the world.

 

The Holiday (2006)

Rate: omg. People are really exchanging lifes and finally find happiness? omg.

 

Trainwreck (2015)

Rate: massive waste of time.

 

The assassin (2015)

Rate: You may find it boring if you don’t like Chinese culture.

 

Mustang (2015)

Rate: it’s a speechless wow. Must see it to be thankful for what you have, your family and your religion.

IMG_1685

Goodbye 2015, hello 2016

 

An updated version of 2014.

An improved version of 2015.

First time of being afraid to still live in Romania.

First holiday outside Europe.

First comic-book as co-author. Read the rest of this entry »

Pentru câteva minute am avut iar 15 ani. Eram acasă, la Brăila, la frumosul nostru teatru și așteptam în rândul trei premiera lui Afrim. Plaja. Cu Emilian Oprea și Marius Manole pe vremea când erau la început de carieră, pe vremea când se făcea turism cultural la Brăila pentru piesele puse în scenă la Maria Filotti. Eram o adolescentă ignorantă care n-avea altă formă de distracție decât teatrul. Și nu înțelegeam mai nimic din ce se întâmpla pe scenă, dar știam că este ceva de bună calitate pentru că sala era mereu plină și auzeam că vin oameni de la București special pentru piesă. Mai târziu am citit și recenziile pieselor de teatru și tare am fost dezamăgită de ignoranța mea.
Astă seară m-am întors într-o sală de spectacol, la Teatru Național de această dată, într-o nouă piesă a lui Afrim unde și Marius Manole joacă. Am realizat că n-am mai văzut nimic de Afrim de când am plecat de acasă. Și am fost așa dezamăgită de ignoranța mea încât m-am pierdut printre replicile actorilor care făceau ca sala să se amuze copios. Și rătăcirea mea printre amintiri mi-a răscolit dezamăgirile adunate în ultima vreme. Venind spre casă pe furtună, am realizat că de fapt eu de mine sunt dezamăgită, nu de ceilalți. Ieri am așteptat un telefon pentru că promisese că sună. N-a sunat. Mi-am amintit toate momentele când trebuia să facă ceva și n-a făcut. Și m-a dezamăgit. De fapt, m-am dezamăgit. Eu pe mine. Căci semnele erau acolo, oamenii par ocupați ca să găsească scuze. M-am dezamăgit pentru că ofer credit oamenilor la care țin fără să mă gândesc la consecințe. M-am dezamăgit căci mi-am promis că voi avea mai multă grijă, dar am rămas o ignorantă. Fix ca acum 15 ani, când mă duceam la teatru fără să înțeleg prea multe, fără să sap după detalii, fără să cer lămuriri. 

Și cumva, având aceste conversații cu mine, m-am trezit udă până la piele, înfrigurată și parcă trezită la realitate. Am stat în ploaie, bucurându-mă de senzație. 

Aș putea să-mi promit diverse, dar n-o să funcționeze. Nu-s cu nimic mai bună decât acum 15 ani. Fac lucrurile pentru că mi se par interesante sau pentru că le găsesc ca fiind o alternativă mai bună la ceva banal. Sunt la fel de ignorantă și o să mai am dezamăgiri. Dar măcar am învățat că dezamăgirile sunt ale mele și trebuie să mi le gestionez, fără să mai dau vina pe ceilalți. Și voi rezolva situația cu ploaie și cu orice alt ajutor extern pe care îl voi găsi la îndemână atunci când se va întâmpla din nou. Pentru că trezirea la realitate este așa un sentiment plăcut…

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 621 other followers